Apus / Couchant

Alexandru Macedonski

De-o plumburie-ncenuşare
Pe când apusul e cuprins
În funebra-nserare,
Zic fără-ntristare
De soarta mea învins:
Salutare,
Cer mare
Şi-ntins
Stins.
Stins
Şi-ntins
Cer mare,
Salutare,
De soarta mea învins,
Zic fără-ntristare
În funebra-nserare,
Pe când apusul e cuprins
De-o plumburie-ncenuşare.

Couchant  

D’une couleur grise de plomb
Quand le couchant est envahi
Dans le funèbre crépuscule,
Je dis sans nulle tristesse
Vaincu par mon sort;
Je te salue
Grand ciel
Et étendu
Eteint
Eteint
Et étendu
Grand ciel
Je te salue
Vaincu par mon sort;
Je dis sans nulle tristesse
Dans le funèbre crepuscule,
Quand le couchant est envahi
D’une couleur grise de plomb

Traduction en français : Virginia Popescu

Valțul rozelor

Alexandru Macedonski

Valțul rozelor

Pe verdea margine de șanț
Creștea măceșul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.
Întâi pătrunse printre foi,
Și le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Și suspină — cum se suspină…
Și suspină — cum se suspină…

Albeața lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simțiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mișcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,
De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în brațele minciunii,
Și rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul tainic le șoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ș-un valț nebun le învârtea,
Un valț — din ce în ce mai tare,
Un valț — din ce în ce mai tare.

*

Rondelul rozelor ce mor

Alexandru Macedonski

Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine –
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor…
E vremea rozelor ce mor.

*

Versiunea franceză :

Le rondeau des roses qui meurent

C’est le temps des roses qui meurent,
Elles meurent dans les jardins, et meurent en moi-même –
Elles étaient si pleines de vie,
aujourd’hui elles fanent si facilement.

Partout on sent un frisson,
Une tristesse en chacun d’entre nous.
C’est le temps des roses qui meurent –
Elles meurent dans les jardins, et meurent en moi-même.

Sous le crépuscule désolant,
des soupirs s’écoulent en cascade,
Et dans la grande nuit qui vient
Elles penchent leurs fronts tendrement …
C’est le temps des roses qui meurent.

*

Traduction – Virginia Popescu, Nicole Pottier