Nu am, moarte, cu tine nimic

Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Bust_Vieru

Bustul lui Grigore Vieru din Chisinau,
sculptat de Tihonciuc Ruslan și Macovei Victor

*

Continuarea

Poeme într-un vers – Constantin Brâncuşi

Măiastra / L’oiseau bleu

Săgeată arcuită ţintind spre infinit

L'oiseau en espace

Une flèche arquée en vol vers l’infini

*

Cocoşul / Le coq

În zori îşi strigă cântul spre soare de trei ori

Cocosul À l’aube il lance son chant trois fois vers le soleil

*

Ţestoasa zburătoare / La tortue volante

O biata târâtoare se-avântă-n zbor înalt
Testoasa
Une pauvre bête rampante s’élance vers les hauteurs

Continuarea

La Belle Muse : le Concours – épisode 6


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Enfin, le grand jour du concours arriva. La cour du château brillait de lumière et de gaieté. On avait dressé une estrade où le jury avait déjà pris place. Le trône doré de la Belle Muse trônait au milieu et on entendait une douce musique qui venait du côté de la forêt de symboles. Devant l’estrade, un joyeux jet-d’eau faisait jouer ses eaux claires sous les premiers rayons d’un jeune soleil estival. La Belle Muse, habillée d’une somptueuse robe à longue traîne, s’avança majestueuse et pleine de grâce vers son trône doré. Les membres du jury occupaient leurs places et elle reconnut le président, le célèbre Charles le Beau d’Orléans, appelé aussi Charles le Beau de L’Aire, le divin poète florentin au nez aquilin, Dante Allegro ma non Troppo, près duquel se tenait le génial Will Sweet White Swan. La Belle Muse reconnut aussi le beau Don Juan de la poésie romantique, Child Harold de By Round, l’immortel Méphistofaust Goetz von Berlihingen, le rêveur Nova Lisse of Ofterdingen et enfin le victorieux victorien de la victoire de l’écho sonore de tout le romantisme, Hugo Capet Capucin. La Belle Muse envoya son plus beau sourire à toute la fleur de la poésie et s’assit gracieusement sur son trône doré. A ce moment-là, les trompettes se mirent à trompetter, les tambours à tambouriner et les drapeaux à flotter sous la douce brise estivale. C’était le signal du début du concours.
On annonça le premier poète qui se détacha de la foule, se dirigeant vers l’estrade. Son nom sonore résonna dans le silence qui s’était installé dans la cour du palais: François de la Vallée Villonnaise des Loges Maçoniques de Mon Corbeau. Le poète des ballades, des pendus, des voleurs, des criminels, des testaments nuls et annulés, des grosses Margots et autres dames de Notre Dame, de jadis et de naguère, fit une profonde révérence devant l’illustre jury et une autre devant la Belle Muse. Puis, il sortit son manuscrit et se mit à lire sa ballade dédiée à la Belle Muse du temps présent.

A suivre…

mărul – le pommier

În ziua aceea fusese o adevărată caniculă. Spre seară nori mohorâţi au început să se adune de pretutindeni, împânzind cerul. Totul era apăsător, în aer plutea ceva ca o ameninţare surdă, întreaga natură stătea la pândă. Deodată o suflare rece a trecut ca o prevestire rea prin frunzişul copacilor de un verde întunecat. Imediat vântul s-a dezlănţuit cu o putere cumplită, de parcă ar fi fost ţinut până atunci în lanţuri, iar acum slobozit, scutura cu îndârjire coroanele copacilor din parc. De pretutindeni se auzea un plânset al întregii naturi înspăimântate. Pe cer, în loc de stele ardea un imens incendiu. Fulgerele alergau în toate direcţiile cu o viteză orbitoare, urmate la scurt timp de tunete care făceau să se clatine bolta cerului. O luptă cumplită se dădea între cer şi pământ.
Spaima mi se strecurase în suflet, dar nu puteam să mă desprind de la fereastra balconului, de unde urmăream parcă hipnotizată dezlănţuirea forţelor oarbe ale naturii. Urletele, vaietele, gemetele copacilor erau acoperite de bubuituri răsunătoare.

Continuarea