Arhive

Poveste de toamnă

Regăsirea copilăriei într-un bazin.

IMG_4770

E o seară plăcută de octombrie. Soarele dispare treptat în spatele copacilor din parc.
Aşezată pe o bancă de pe marginea vastului bazin, mă uit la suprafaţa netedă a apei pe care nu o încreţeşte nicio briză. În faţa mea, un tablou pictat prin simplul efect al reflexiei îmi atrage privirile.
În oglinda limpede se răsfrâng copacii, cu frunze de un verde arămiu şi grilajul vopsit în galben şi roşu de pe malul opus.
Cele două imagini se suprapun, perfect identice, una în continuarea celeilalte.
Oglinda fidelă a apei redă cele mai mici amănunte ale formelor şi culorilor: conturul neregulat al copacilor, toate nuanţele frunzelor – de la verdele închis, până la galbenul ruginiu.
Printre coroanele dantelate, cerul de un albastru pal, presărat cu câţiva norişori alburii se oglindeşte pe întinderea rece şi calmă a apei…

Gândul mă poartă spre poemul lui Puşkin, „Rusalka”, pe care tocmai l-am recitit şi care, cu ani în urmă îmi încânta copilăria.

Închid ochii…

Peisajul se transformă brusc: apa bazinului începe să curgă năvalnic, lângă mine apare ca prin farmec o moară părăsită, aud croncănitul unui corb bătrân….
Pe malul apei se opreşte un cal cu un cneaz frumos şi trist. Acesta îşi întinde mâinile spre apele învolburate ale Niprului, ascultând parcă o voce din adâncuri…

Noaptea pe ape, poartă cerul cu stele.
Se-aude un cântec trist de rusalkă…

Versiunea franceză :

Histoire d’automne

Anunțuri

I Believe in Miracles

I Believe in Miracles
Moldavia, Romania

by Virginia Popescu

I have my first clear memories from a very young age — I was about three years old back then. I still see my mother, under the old walnut tree, carefully holding a soft boiled egg in her left hand, and in her right hand she held a wooden spoon.

Under the walnut, there was a long table with two benches on each side. On one of them, we used to sit down, the three of us kids, waiting for the Holy Communion, with our mouths wide open and staring at the wonderful egg.

In the middle of the table, on a wooden platter, a yellow maize porridge was shining in all majesty, sliced with a thread.

“Did you get porridge?” Mom was asking us, standing. “Yes,” we were all answering in one shout.

That’s when the ritual started. With the spoon handle, Mom was taking a bit of the white of the egg and a bit of the yolk, carefully feeding her starving children.

This was all happening after the Second World War, which had brought, together with all the other disasters, a terrible famine to Moldavia. My mother told us that the people who had a few sacks of corn in their barns were considered wealthy.

“You’ve had enough?” She was asking us, with a voice that wouldn’t have accepted any comments, and we were all answering as in the army: “Yes!”

Then, her face was glowing with happiness.

I see her clearly, a sacred image. Thin, pale, with big black eyes, with her dark hair swept back. I wonder now, after all these years, what my mother and father were eating. Maybe the rest of maize porridge left on the wooden platter.

Later on I read in the New Testament the episode of the five loaves of bread and of the five fish, without being too surprised by this miracle.

I always thought the egg that my mother was using to feed her three children was more amazing.

Lost paper

Collective Writing Projects curated by Zee Zahava

Eu cred în minuni

inceputul lumiiDragă prietene, am tot amânat să-mi torc firul amintirilor, dar iată că în cele din urmă, m-am hotărât să le scot la lumină din adâncul sufletului şi timpului.
Astăzi mi-am luat inima-n dinţi, după numeroase ezitări,
să le îmbrac în hainele sărăcăciose ale cuvintelor, încercând să le redau prospeţimea şi strălucirea de altădată.
Cred că aş putea să spun şi eu precum Brâncuşi, respectând desigur, distanţele:
« Viaţa mea nu a fost decât un şir de minuni ».
Şi prima mare minune a fost venirea mea pe lume.
Când aveam doar câţiva ani, o surprindeam adesea pe mama uitându-se lung la mine.  Continuă lectura

Frumoasa Muză – Episodul 4


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Juriul concursului

Muza cea Frumoasă dormi iepureşte. Aştepta concursul cu inima bătând de emoţie şi cu sufletul la gură.
Spera din tot sufletul ca Prinţul cel Frumos să vină şi el la concurs, să fie EL alesul, câştigătorul.
Se gândea cu bucurie că nu se va mai plictisi, că va scăpa de tovarăşul ei atât de plictisitor şi că visul cel mai frumos i se va îndeplini.
În sfârşit, ziua cea mare sosi.
Curtea castelului strălucea de lumină şi de bucurie.
În faţă fusese ridicată o estradă pe care juriul luase deja loc.
Tronul aurit trona la loc de cinste şi se auzea o muzică plăcută care venea dinspre pădurea de simboluri.

În faţa estradei, o fântână arteziană făcea să-i joace apele argintii, mângâiate de primele raze ale soarelui estival.

Muza cea Frumoasă, îmbrăcată într-o rochie somptuoasă cu trenă înaintă majestuoasă şi plină de graţie către tronul aurit. Juriul îşi ocupase deja locurile şi muza îl recuoscu pe preşedinte, celebrul Charles le Beau d’Orléans, zis şi Beau de l’Air, pe divinul poet florentin, cu nasul acvilin şi fin, Dante Allegro ma non Troppo, lângă care stătea genialul Will, Sweet White Swan.
Frumoasa Muză îl recunoscu de asemenea pe frumosul Don Juan al poeziei romantice Child Harold de By Round, pe nemuritorul Mefisto-Faust Goetz von Berlihingen, pe visătorul Nova Lisse of Ofterdingen şi în sfârşit pe victoriosul victorian al victoriei ecoului sonor al romantismului, Hugo Capet Capucin.
Frumoasa Muză îşi trimise zâmbetu-i divin către floarea poeziei înflorite în toate epocile şi se aşeză cu multă graţie pe tronul aurit.
În acel moment, trompetele începură să sune, tobele să bată şi drapelele să fluture în briza estivală.
Acesta era semnalul începerii concursului.
Fu anunţat primul poet care se desprinse din mulţime şi făcu câţiva paşi către estradă.
Numele lui sonor răsună în tăcerea care se lăsase în curtea castelului :
François de la Vallée Villonnaise des Loges maçoniques de Mon Corbeau.
Poetul baladelor spânzuraţilor, a testamentelor nule şi anulate, a grăsanelor Margot şi a altor dame de odinioară de la Notre Dame, făcu o reverenţă în faţa prea ilustrului juriu apoi o alta în faţa Frumoasei Muze, îşi scoase manuscrisul din buzunarul hainei cam jerpelite şi începu să-şi citească balada dedicată Muzei timpului prezent.

Cuvântul poetului

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

in «Emotie de toamnă» (Nichita Stănescu)

Nichita Stănescu, Ploiesti (Fotografie: Virginia Popescu)

De pe soclul de marmură de culoarea castanei, poetul cu aripile ciuntite mă priveşte cu un aer dezolat.
Pe buze îi flutură un zâmbet amar. Stau de câtva timp pe o bancă şi-l observ în tăcere.
E o zi călduroasă de toamnă, cu cer senin. Un vânt uşor împrăştie un roi de frunze aurii în jurul meu.
Un grup de tineri gălăgioşi tulbură liniştea parcului. Vorbesc tare şi scuipă coji de seminţe chiar în dreptul poetului pe care-l ignoră total.
Mă uit cu insistenţă în ochii lui, încercând să surprind o licărire, ceva care să-mi dea o mică speranţă, o lămurire. Aripile retezate de mâna sculptorului par să-i plângă elanurile, zborurile spre înălţimi nebănuite…… Continuă lectura

Frumoasa Muză adormită – Primul episod


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

 *

Frumoasa Muză adormită dormea în mijlocul codrului care dormea şi el de aproape o sută de ani.
Muza cea Frumoasă dormea şi visa în minunatul Palat al Viselor ei.
Pe cine putea ea să viseze, dacă nu pe Prinţul cel Frumos, pe curajosul şi bravul cavaler, fără pată şi mai ales fără frică., pe prinţul care trebuia să înfrunte codrul stufos, plin de spini şi bălării, ca să-i dea sărutul salvator şi să o trezească din somnul şi toropeala inspiraţiei.
Muza cea Frumoasă, visa, visa mereu şi cu cât visa mai mult, cu atât Palatul Viselor ei se ridica mai înalt, iar pereţii acestuia se îngroşau tot pe atâta.
Cele mai frumoase vise atârnau în jurul alcovului în care dormea Muza, ca nişte pânze de păianjen.
Ele formau nişte văluri diafane care acopereau şi ascundeau sub ele somnul Muzei adormite şi visătoare.
Erau acolo mii şi mii de vise, atât de fine, atât de gingaşe, că-ţi era teamă să le atingi, ca nu cumva să se deşire.
Muza cea Frumoasă îşi dormea somnul ei liniştit şi profund şi nimeni şi nimic nu-i tulbura somnul care dura de ani lungi….
Cum raţiunea Muzei adormise şi ea, aceasta începu să dea naştere la tot felul de monştri monstruoşi ca:
şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele, maimuţe, vulturi şi chiar scorpii, unii mai fioroşi ca alţii.
Şi toţi aceşti monştri oribili, urlând, gemând, lătrând, şi Dumnezeu mai ştie ce altele făcând, luară calea codrului în căutarea unei prăzi.
Singur, monstrul cel mai urât, cel mai rău, cel mai dezgustător, liniştit în aparenţă, fără să facă gesturi de prisos, se aşeză pe jos, pe coadă şi pe labele din spate, ca să-i păzească (chipurile Muzei), somnul liniştit.
Ei bine, dragă cititorule, încă nu ai ghicit cine-i această spurcăciune, cu-n ochi plângând şi altul tot râzând?
Clovnul acesta fumându-şi nepăsător luleaua, căscând de plictiseală, mai să-nghită omenirea-ntreagă,
în mare taină visând şi ridicând mereu la eşafoade, pe monstru-acesta gingaş, tu-l ştii o cititor făţarnic, tu, semenul meu,
Îl ştii la fel de bine ca şi mine şi ca maestrul Beau de l’Air.

Soarele

E o după-amiază plăcută de august… Am venit pe plajă să mai prind ceva ultraviolete…

Marea se-ntinde leneşă unduindu-şi apele până în zare. Câţiva pescăruşi zboară în ocoluri largi, aşteptând plecarea turiştilor, pentru a curăţa resturile de mâncare aruncate pe nisip.
În picioare, cu mâinile ridicate, cu capul dat pe spate, mă bucur de ultimile raze ale astrului.

Deodată, o voce acră de femeie mă interpelează, trezindu-mă din dulcea reverie:
“Vezi, că mi-ai luat soarele!”

Fac o mişcare grăbită spre dreapta, fără să mă întorc… Vocea îmi răsună acum în urechi ca un verdict: « Ei acuma mi l-ai luat de tot! »

Mă rotesc lent cu 180 de grade, să constat cu ochii mei dacă reclamanta are dreptate sau nu…
Într-adevăr, umbra mea majestuoasă acoperă în întregime o fiinţă uscată care mă priveşte cu duşmănie pe sub sprâncenele încruntate.

Nu are costum de baie, poartă un chilot de un alb îndoielnic, un sutien de culoarea nisipului şi o pălăriuţă asortată… Mormăi printre dinţi un „Scuzaţi-mă „, însoţit de un zâmbet forţat şi de o privire criminală…

Mă duc la o distanţă respectabilă de împricinată, apoi mă asigur că umbra îmi cade doar pe nisip… Cu faţa spre soare, cu mâinile ridicate, cu capul dat pe spate, primesc ultimile raze mângâietoare ale astrului care-mi zâmbeşte parcă puţin ironic…

Din spate aud aceeaşi voce acrită, în surdină…

Ia te uită domle’, parcă eu n-am plătit pentru soare!….

*

Versiune franceză :

Le soleil

Povestea unui ţânţar

Într-o noapte, stăteam în faţa calculatorului, mai mult adormită decât trează. Nu mă înduram să plec la culcare, deşi era miezul nopţii.
Prin geamul întredeschis, luna plină îşi strecura razele misterioase, de parcă ar fi vrut să-mi spună nu ştiu ce mare secret.
Tocmai terminasem de tradus poezia lui Blaga, « Linişte » şi mă gândeam la strămoşii morţi înainte de vreme, cu sânge cald încă în vine.
Deodată atenţia mi-a fost atrasă de un mesaj târziu de pe siteul „haikudevent”.
Un insomniac, Philippe Quinta trimitea de departe un ultim gând.

ţânţarul –
l-am pălmuit 
fără niciun motiv

Continuă lectura

Secretele mesei vorbitoare

Scenariu horror cu happy end

Noapte adâncă, misterioasă cu cer acoperit.
În jurul unei măsuţe rotunde, cam paradite stau trei persoane: tata, mama şi fiica.
Pe figurile lor se observă o îngrijorare, o teamă chiar.
Lângă uşă, ascunsă de o draperie se mai profilează o umbră incertă.
În semiobscuritatea odăii planează aceeaşi teamă plină de o aşteptare, de o nelinişte anxioasă.
Îşi fac cruce de mai multe ori, apoi tatăl spune cu o voce puţin cavernoasă :
-Cred că e timpul, dragele mele ! Acuşi va bate miezul nopţii şi simt deja nişte furnicături în degetul mic de la piciorul stâng al mesei.
În momentul acela, un ţipăt scurt sfâşie tăcerea:
-Au ! Cine-mi umblă pe sub rochie ? Au m-a ciupit de pulpă ! Simt cum urcă, urcă mereu! Aah! Acum mi-e bine, da mi-e bine…
Mama şi tata se uită încântaţi la fiica lor care a intrat aşa de repede în transă.
Continuă lectura

Trezirea Frumoasei Muze – Episodul 3


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Marea ei plictiseală

Frumoasa Muză tresări în somn, deschizând brusc ochii. Visase ceva minunat.
În vis îi apăruse Prinţul cel Frumos care venise cu paşi uşori spre patul ei cu baldachin de vise.
Acesta se aplecase încetişor deasupra feţei ei adormite şi visătoare, dându-i un lung sărut tandru şi iubitor care o făcuse să se trezească brusc.
Frumoasa Muză deschise ochii mari dar nu văzu nimic şi pe nimeni.
Prinţul cel Frumos dispăruse în mod misterios cu sărut cu tot.
Un lung căscat zgomotos o făcu din nou să tresară.
Frumoasa Muză scrută cu multă atenţie întunericul şi văzu cu spaimă doi ochi fosforescenţi fixaţi asupra ei.
În acel moment, o voce profundă se făcu auzită :
« Nu-ţi fie teamă, Frumoasă Muză, eu sunt paznicul tău fidel. Eu sunt Plictisul şi te voi păzi de toţi duşmanii şi intruşii care şi-ar permite să-ţi tulbure somnul şi visele.”
Frumoasa Muză1 îl întrebă dacă nu-l văzuse pe Prinţul cel Frumos din visele ei, dar Plictisul o asigură că nimeni nu pusese piciorul în Palatul Viselor.
Muza cea Frumoasă suspină adânc. Ea înţelese că Prinţul cel Frumos nu era decât o creatură a viselor sale, visul cel frumos pe care tocmai îl visase.
Ce să facă acum, în plină noapte cu Plictisul pe cap ?
Nu mai putea să adoarmă şi se plictisea teribil.
Cum Plictisul căsca tot timpul, Muza cea Frumoasă începu şi ea să caşte de-i trosneau fălcile.
Şi o duse tot aşa într-un căscat, până când, prima rază a soarelui îi mângâie faţa frumoasă de Muză Trezită.
Atunci, ea îşi exprimă dorinţa de a vizita împrejurimile palatului.
Plictisul se ţinea de poalele ei şi n-o slăbea din ochi nici o clipă.
Muza cea Frumoasă se pierdu în Pădurea de Simboluri care înconjura Palatul Viselor, cu Plictisul după ea.
Apoi se urcă pe colină ca să aibă o vedere de ansamblu asupra domeniilor.
Ajunsă pe culmea dealului, îşi plimbă privirea de Muză Trezită şi trează de jur împrejur şi văzu o mulţime destul de mare adunată la poalele Pădurii de Simboluri.
Se strădui să distingă figurile celor adunaţi dar nu reuşi. Atunci avu o idee sclipitoare.
Îl trimise pe Plictis să se intereseze în legătură cu mulţimea adunată la poalele Pădurii de Simboluri.
Plictisul o porni la drum şi se întoarse cu o veste surprinzătoare.
El îi spuse Muzei că stăpânul castelului, Carol cel Frumos de Orléans organizase un mare concurs de poezie. Toţi marii poeţi, din toate epocile şi din toate ţările veniseră ca să câştige graţiile şi favorurile Frumoasei Muze Trezite.
Figura Frumoasei Muze se lumină.
Acest concurs pica la ţanc şi avea să-i alunge atât plictiseala cât şi pe Plictisul care o plictisea îngrozitor.
Pe când se întorcea la Palatul Viselor, Plictisul îi mai dădu şi alte detalii în legătură cu concursul : tema acestuia era – « Frumoasă Muză, ochii tăi frumoşi mă fac să mor de dragoste lângă La Fontaine.»
Fiecare poet trebuia să-i dedice Frumoasei Muze cel puţin un poem.
Un juriu, format din cei mai iluştri poeţi ai lumii trebuia să judece şi să aleagă cel mai frumos poem de dragoste dedicat Frumoasei Muze.
Premiul care era o coroană de lauri urma să fie pusă pe capul învingătorului de Frumoasa Muză personal. Aceasta urma să-i dea favoritului şi un sărut dulce.
Concursul era fixat pentru ziua următoare.
Poeţii urmau să tragă la sorţi pentru a şti ordinea în care aveau să se prezinte la concurs.
Fiecare poet trebuia să vină în faţa juriului, apoi să o salute ceremonios pe Frumoasa Muză care avea să troneze pe un tron aurit, şi să-şi citească sau să-şi recite poemul.