Arhive

Frumoasa Muză – Episodul 4


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Juriul concursului

Muza cea Frumoasă dormi iepureşte. Aştepta concursul cu inima bătând de emoţie şi cu sufletul la gură.
Spera din tot sufletul ca Prinţul cel Frumos să vină şi el la concurs, să fie EL alesul, câştigătorul.
Se gândea cu bucurie că nu se va mai plictisi, că va scăpa de tovarăşul ei atât de plictisitor şi că visul cel mai frumos i se va îndeplini.
În sfârşit, ziua cea mare sosi.
Curtea castelului strălucea de lumină şi de bucurie.
În faţă fusese ridicată o estradă pe care juriul luase deja loc.
Tronul aurit trona la loc de cinste şi se auzea o muzică plăcută care venea dinspre pădurea de simboluri.

În faţa estradei, o fântână arteziană făcea să-i joace apele argintii, mângâiate de primele raze ale soarelui estival.

Muza cea Frumoasă, îmbrăcată într-o rochie somptuoasă cu trenă înaintă majestuoasă şi plină de graţie către tronul aurit. Juriul îşi ocupase deja locurile şi muza îl recuoscu pe preşedinte, celebrul Charles le Beau d’Orléans, zis şi Beau de l’Air, pe divinul poet florentin, cu nasul acvilin şi fin, Dante Allegro ma non Troppo, lângă care stătea genialul Will, Sweet White Swan.
Frumoasa Muză îl recunoscu de asemenea pe frumosul Don Juan al poeziei romantice Child Harold de By Round, pe nemuritorul Mefisto-Faust Goetz von Berlihingen, pe visătorul Nova Lisse of Ofterdingen şi în sfârşit pe victoriosul victorian al victoriei ecoului sonor al romantismului, Hugo Capet Capucin.
Frumoasa Muză îşi trimise zâmbetu-i divin către floarea poeziei înflorite în toate epocile şi se aşeză cu multă graţie pe tronul aurit.
În acel moment, trompetele începură să sune, tobele să bată şi drapelele să fluture în briza estivală.
Acesta era semnalul începerii concursului.
Fu anunţat primul poet care se desprinse din mulţime şi făcu câţiva paşi către estradă.
Numele lui sonor răsună în tăcerea care se lăsase în curtea castelului :
François de la Vallée Villonnaise des Loges maçoniques de Mon Corbeau.
Poetul baladelor spânzuraţilor, a testamentelor nule şi anulate, a grăsanelor Margot şi a altor dame de odinioară de la Notre Dame, făcu o reverenţă în faţa prea ilustrului juriu apoi o alta în faţa Frumoasei Muze, îşi scoase manuscrisul din buzunarul hainei cam jerpelite şi începu să-şi citească balada dedicată Muzei timpului prezent.

Anunțuri

Frumoasa Muză adormită – Primul episod


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

 *

Frumoasa Muză adormită dormea în mijlocul codrului care dormea şi el de aproape o sută de ani.
Muza cea Frumoasă dormea şi visa în minunatul Palat al Viselor ei.
Pe cine putea ea să viseze, dacă nu pe Prinţul cel Frumos, pe curajosul şi bravul cavaler, fără pată şi mai ales fără frică., pe prinţul care trebuia să înfrunte codrul stufos, plin de spini şi bălării, ca să-i dea sărutul salvator şi să o trezească din somnul şi toropeala inspiraţiei.
Muza cea Frumoasă, visa, visa mereu şi cu cât visa mai mult, cu atât Palatul Viselor ei se ridica mai înalt, iar pereţii acestuia se îngroşau tot pe atâta.
Cele mai frumoase vise atârnau în jurul alcovului în care dormea Muza, ca nişte pânze de păianjen.
Ele formau nişte văluri diafane care acopereau şi ascundeau sub ele somnul Muzei adormite şi visătoare.
Erau acolo mii şi mii de vise, atât de fine, atât de gingaşe, că-ţi era teamă să le atingi, ca nu cumva să se deşire.
Muza cea Frumoasă îşi dormea somnul ei liniştit şi profund şi nimeni şi nimic nu-i tulbura somnul care dura de ani lungi….
Cum raţiunea Muzei adormise şi ea, aceasta începu să dea naştere la tot felul de monştri monstruoşi ca:
şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele, maimuţe, vulturi şi chiar scorpii, unii mai fioroşi ca alţii.
Şi toţi aceşti monştri oribili, urlând, gemând, lătrând, şi Dumnezeu mai ştie ce altele făcând, luară calea codrului în căutarea unei prăzi.
Singur, monstrul cel mai urât, cel mai rău, cel mai dezgustător, liniştit în aparenţă, fără să facă gesturi de prisos, se aşeză pe jos, pe coadă şi pe labele din spate, ca să-i păzească (chipurile Muzei), somnul liniştit.
Ei bine, dragă cititorule, încă nu ai ghicit cine-i această spurcăciune, cu-n ochi plângând şi altul tot râzând?
Clovnul acesta fumându-şi nepăsător luleaua, căscând de plictiseală, mai să-nghită omenirea-ntreagă,
în mare taină visând şi ridicând mereu la eşafoade, pe monstru-acesta gingaş, tu-l ştii o cititor făţarnic, tu, semenul meu,
Îl ştii la fel de bine ca şi mine şi ca maestrul Beau de l’Air.

Trezirea Frumoasei Muze – Episodul 3


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Marea ei plictiseală

Frumoasa Muză tresări în somn, deschizând brusc ochii. Visase ceva minunat.
În vis îi apăruse Prinţul cel Frumos care venise cu paşi uşori spre patul ei cu baldachin de vise.
Acesta se aplecase încetişor deasupra feţei ei adormite şi visătoare, dându-i un lung sărut tandru şi iubitor care o făcuse să se trezească brusc.
Frumoasa Muză deschise ochii mari dar nu văzu nimic şi pe nimeni.
Prinţul cel Frumos dispăruse în mod misterios cu sărut cu tot.
Un lung căscat zgomotos o făcu din nou să tresară.
Frumoasa Muză scrută cu multă atenţie întunericul şi văzu cu spaimă doi ochi fosforescenţi fixaţi asupra ei.
În acel moment, o voce profundă se făcu auzită :
« Nu-ţi fie teamă, Frumoasă Muză, eu sunt paznicul tău fidel. Eu sunt Plictisul şi te voi păzi de toţi duşmanii şi intruşii care şi-ar permite să-ţi tulbure somnul şi visele.”
Frumoasa Muză1 îl întrebă dacă nu-l văzuse pe Prinţul cel Frumos din visele ei, dar Plictisul o asigură că nimeni nu pusese piciorul în Palatul Viselor.
Muza cea Frumoasă suspină adânc. Ea înţelese că Prinţul cel Frumos nu era decât o creatură a viselor sale, visul cel frumos pe care tocmai îl visase.
Ce să facă acum, în plină noapte cu Plictisul pe cap ?
Nu mai putea să adoarmă şi se plictisea teribil.
Cum Plictisul căsca tot timpul, Muza cea Frumoasă începu şi ea să caşte de-i trosneau fălcile.
Şi o duse tot aşa într-un căscat, până când, prima rază a soarelui îi mângâie faţa frumoasă de Muză Trezită.
Atunci, ea îşi exprimă dorinţa de a vizita împrejurimile palatului.
Plictisul se ţinea de poalele ei şi n-o slăbea din ochi nici o clipă.
Muza cea Frumoasă se pierdu în Pădurea de Simboluri care înconjura Palatul Viselor, cu Plictisul după ea.
Apoi se urcă pe colină ca să aibă o vedere de ansamblu asupra domeniilor.
Ajunsă pe culmea dealului, îşi plimbă privirea de Muză Trezită şi trează de jur împrejur şi văzu o mulţime destul de mare adunată la poalele Pădurii de Simboluri.
Se strădui să distingă figurile celor adunaţi dar nu reuşi. Atunci avu o idee sclipitoare.
Îl trimise pe Plictis să se intereseze în legătură cu mulţimea adunată la poalele Pădurii de Simboluri.
Plictisul o porni la drum şi se întoarse cu o veste surprinzătoare.
El îi spuse Muzei că stăpânul castelului, Carol cel Frumos de Orléans organizase un mare concurs de poezie. Toţi marii poeţi, din toate epocile şi din toate ţările veniseră ca să câştige graţiile şi favorurile Frumoasei Muze Trezite.
Figura Frumoasei Muze se lumină.
Acest concurs pica la ţanc şi avea să-i alunge atât plictiseala cât şi pe Plictisul care o plictisea îngrozitor.
Pe când se întorcea la Palatul Viselor, Plictisul îi mai dădu şi alte detalii în legătură cu concursul : tema acestuia era – « Frumoasă Muză, ochii tăi frumoşi mă fac să mor de dragoste lângă La Fontaine.»
Fiecare poet trebuia să-i dedice Frumoasei Muze cel puţin un poem.
Un juriu, format din cei mai iluştri poeţi ai lumii trebuia să judece şi să aleagă cel mai frumos poem de dragoste dedicat Frumoasei Muze.
Premiul care era o coroană de lauri urma să fie pusă pe capul învingătorului de Frumoasa Muză personal. Aceasta urma să-i dea favoritului şi un sărut dulce.
Concursul era fixat pentru ziua următoare.
Poeţii urmau să tragă la sorţi pentru a şti ordinea în care aveau să se prezinte la concurs.
Fiecare poet trebuia să vină în faţa juriului, apoi să o salute ceremonios pe Frumoasa Muză care avea să troneze pe un tron aurit, şi să-şi citească sau să-şi recite poemul.

Frumoasa Muză adormită ….. Episodul 2


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Dar să ne întoarcem la Frumoasa noastră Muză,
Pe care somnul raţiunii o făcuse cam crudă şi ursuză.
Muza, care dormise şi visase prea mult era nerăbdătoare
Să se trezească şi să-i arate Prinţului Poeţilor
Virtuţile-i ascunse, dornice să iasă la lumină şi la soare….
Dar ce se petrecea în vremea asta la marginea acelei păduri,
Imense, tenebroase şi stufoase, unde mărăcini, bălării şi spini
Se amestecau de-a valma, formând un zid de netrecut ?
Un călăreţ se-oprise la margine, obosit şi întristat.
El depăşise mai mult de jumătate drumul vieţii sale
Şi se gândea cu spaimă că n-avea timp destul,
Să treacă de pădure şi să ajungă-n zbor
La scumpa-i Dulcinee, adormită-n Palatul Viselor.
Neliniştit şi mai ales grăbit s-ajungă la capătul drumului,
Eroul nostru privea cu un aer nefericit această pădure virgină, sălbatică şi stufoasă.
Coborî cu greu de pe gloaba lui şi o lăsă în voie să pască ceva iarbă şi puteri să prindă.
Continuă lectura