Arhive

Sonet 4

Mircea Cărtărescu

Sonet 4

tu parca esti facuta din celofan, tu parca esti câstigata la zaruri
si pierduta prin conditia ta de femeie si iar câstigata
si iar pierduta si iar câstigata si pâna la urma înfipta ca malachit în cine stie ce ac de cravata
tu parca fabulezi când pui un picior înaintea altuia
desi cea mai slaba, tu parca distribui petrol si celule solare cu fiecare rictus de blazare si graba
desi cea mai rece, desi cea mai colocviala, tu bei cel mai mult
preferi cinzano cu lâmaie sa zicem, tu dansezi chiar lânga statie
lesinata de narcisism si de gratie
tu parca bei suc de mango la cofetaria cu vedere spre mare cu vedere spre delfini si spre ilone si langues-de-chat plutitoare
tu parca jonglezi printre genele nichelate cu sfera ta de cordiala stupiditate
tu parca ma cunosti, parca ma cunosteai, slipul tau de cristal fumuriu
parca ma cunostea, sabotii tai din piele de om
când îi intreb de tine, acum îmi raspund: nem tudom…
Continuă lectura

Sonet 3

Mircea Cărtărescu

Sonet

mai întâi mi-ai intrat în bucătărie. sinele meu abia a avut timp să sară în frigider
ca să nu-l vezi doar în izmene şi-n piept cu litera A, stacojie
eul meu te-a poftit înăuntru, supraeul ţi-a scos pantofii cu toc şi ciorapii reci de mătase
ca să te facă să râzi ţi-a citit din nicuţă tănase, dar tu mi s-a spus că plângeai
şi ei ţi-au organizat o luptă de cocoşi în ceaşca de ceai
şi-au dat drumul la televizor şi la ecranul de apă în cadă
s-au luat la bătaie pe recamier, i-au scos arcurile şi iarba de mare
excitaţi de suspinul tău prelins pe macrameuri, în cafea, pe pahare
au smuls lustra şi au deşurubat becuri fierbinţi, şi s-au ars la ficat
şi-au smuls rotiţele şi rărunchii cu linguriţele şi cleştişorul de unghii
au jumulit cuvertura ca să-şi căptuşească mobila, stelele şi dantura
vitrina şi măduva de prin portmonee; au smuls parchetul şi restaurantul siretul cu o bebee
au scos asfalturile cu pumnii ca un pireu şi-au digerat şpalturile din tipografia lui dumnezeu
şi ţi-au cerut date, nume, pe când eram în lume tu singură şi eu…

* Continuă lectura

Când ai nevoie de dragoste

Mircea Cărtărescu

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.  Continuă lectura

Tu, Nichita…

Mircea Cărtărescu

Tu, Nichita…

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

* Continuă lectura