Arhive etichetă | Virginia Popescu

Sufletul satului – L’âme du village

Lucian Blaga

Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

*

Continuă lectura

LE MIRACLE DE LA VIE – MIRACOLUL VIEŢII (Haibun)

Le miracle de la vie

Quelques années s’étaient écoulées depuis ce terrible orage qui avait abattu le majestueux pommier de mon jardin. Chaque fois que je passais près de l’endroit où il se dressait autrefois, j’avais les larmes aux yeux. Un jour d’automne je décidai d’acheter un arbrisseau de la même espèce et de le planter en souvenir de l’autre.
Mais l’hiver arriva plus tôt cette année-là et je ne réussis pas à faire aboutir mon projet.
L’arbrisseau passa l’hiver dans la mansarde et je le plantai au printemps.
Après quelque temps, je vis de petites feuilles sur ses branches et mon cœur déborda de joie. Au mois d’avril, quelques fleurs apparurent.

couleurs tendres –
promesse de fruits
et de vie en rose


L’année suivante des fruits se formèrent. Je me réjouis comme une enfant, jusqu’au matin où, passant près du pommier, je vis qu’il s’était brisé juste à la moitié du tronc. Je fus saisie d’une tristesse immense quand je m’approchai. Le haut de l’arbre gisait dans la poussière. Il avait des pommes déjà formées. Le tronc était encore attaché à l’écorce.
Qui avait eu la cruauté de le briser alors qu’il était rempli de fruits ?
Je détachai la partie haute et j’observai quelque chose bouger à l’intérieur. C’était un grand ver jaune qui était entré dans le tronc du pommier et l’avait mangé en profondeur.
Décidément, je n’avais pas de chance avec les pommiers !
Pourtant, je n’eus pas le cœur de l’abattre.
Je coupai le haut dans l’attente d’un miracle.
Et le miracle se produisit.
L’année suivante, une petite branche latérale poussa vers le ciel.
Puis encore une, et une autre. Le petit arbre revenait à la vie.
Je vis ensuite quelques bourgeons et quelques fleurs.
Je suivis fiévreusement la lutte du petit pommier qui se rétablissait de sa convalescence. Un ami me donna une solution pour l’arroser.
Je le soignai comme un malade chéri qui désirait vivre.
Bientôt je reçus la récompense de mes efforts : en automne je cueillis deux pommes dorées et juteuses.
Je voulus lui donner un nom, en pensant à l’art japonais de cultiver de petits arbres. C’est ainsi qu’il est devenu « Le bonsaï aux pommes d’or ». Chaque année, les branches latérales s’élèvent encore plus haut et le petit pommier devient toujours plus fort.
Il m’offre ses fruits dorés.
A présent, je me demande toujours avec étonnement : comment un si petit arbre peut-il porter un poids si lourd ? Et il semble me répondre :
« C’est le miracle de la vie. ».

une pomme dorée
parmi les feuilles vertes –
Benjamin le vaillant


Photos&Haibun : Virginia Popescu
(Suite du pommier)

Continuă lectura

mărul – le pommier

În ziua aceea fusese o adevărată caniculă. Spre seară nori mohorâţi au început să se adune de pretutindeni, împânzind cerul. Totul era apăsător, în aer plutea ceva ca o ameninţare surdă, întreaga natură stătea la pândă. Deodată o suflare rece a trecut ca o prevestire rea prin frunzişul copacilor de un verde întunecat. Imediat vântul s-a dezlănţuit cu o putere cumplită, de parcă ar fi fost ţinut până atunci în lanţuri, iar acum slobozit, scutura cu îndârjire coroanele copacilor din parc. De pretutindeni se auzea un plânset al întregii naturi înspăimântate. Pe cer, în loc de stele ardea un imens incendiu. Fulgerele alergau în toate direcţiile cu o viteză orbitoare, urmate la scurt timp de tunete care făceau să se clatine bolta cerului. O luptă cumplită se dădea între cer şi pământ.
Spaima mi se strecurase în suflet, dar nu puteam să mă desprind de la fereastra balconului, de unde urmăream parcă hipnotizată dezlănţuirea forţelor oarbe ale naturii. Urletele, vaietele, gemetele copacilor erau acoperite de bubuituri răsunătoare.

Continuă lectura

Soarele

E o după-amiază plăcută de august… Am venit pe plajă să mai prind ceva ultraviolete…

Marea se-ntinde leneşă unduindu-şi apele până în zare. Câţiva pescăruşi zboară în ocoluri largi, aşteptând plecarea turiştilor, pentru a curăţa resturile de mâncare aruncate pe nisip.
În picioare, cu mâinile ridicate, cu capul dat pe spate, mă bucur de ultimile raze ale astrului.

Deodată, o voce acră de femeie mă interpelează, trezindu-mă din dulcea reverie:
“Vezi, că mi-ai luat soarele!”

Fac o mişcare grăbită spre dreapta, fără să mă întorc… Vocea îmi răsună acum în urechi ca un verdict: « Ei acuma mi l-ai luat de tot! »

Mă rotesc lent cu 180 de grade, să constat cu ochii mei dacă reclamanta are dreptate sau nu…
Într-adevăr, umbra mea majestuoasă acoperă în întregime o fiinţă uscată care mă priveşte cu duşmănie pe sub sprâncenele încruntate.

Nu are costum de baie, poartă un chilot de un alb îndoielnic, un sutien de culoarea nisipului şi o pălăriuţă asortată… Mormăi printre dinţi un „Scuzaţi-mă „, însoţit de un zâmbet forţat şi de o privire criminală…

Mă duc la o distanţă respectabilă de împricinată, apoi mă asigur că umbra îmi cade doar pe nisip… Cu faţa spre soare, cu mâinile ridicate, cu capul dat pe spate, primesc ultimile raze mângâietoare ale astrului care-mi zâmbeşte parcă puţin ironic…

Din spate aud aceeaşi voce acrită, în surdină…

Ia te uită domle’, parcă eu n-am plătit pentru soare!….

*

Versiune franceză :

Le soleil

Ploaie de vară (Haibun)

E o zi fierbinte de iulie. Păsările toropite de căldură stau la umbră pe sub streşini sau printre frunzele răcoroase ale copacilor. Pe cerul de un albastru sclipitor nu se vede niciun nor, dar pământul crăpat pe alocuri de secetă aşteaptă cu nerăbdare ploaia binecuvântată.
Deodată, o boare răcoroasă adie prin aerul încins. Frunzele pomilor se înclină uşor ca la auzul unei şoapte tainice.
După amiază norii încep să se adune de pretutindeni, împânzind tot cerul. Aerul devine tot mai apăsător. Întreaga natură e în aşteptare …
Un fulger traversează cerul, urmat de un bubuit prelung şi răsunător. Apoi, se aude ropotul grăbit al primilor picuri pe acoperişul casei. În câteva clipe, norii dau drumul şuvoiului unei averse de vară.
Cu buzele arse şi crăpate de arşiţă, pământul însetat, soarbe cu voluptate licoarea cerească.

ploaie de vară –
ochii bunicii la geam
atât de albaştri


Foto&aibun : Virginia Popescu