Arhive etichetă | Photo-Haiku

LE MIRACLE DE LA VIE – MIRACOLUL VIEŢII (Haibun)

Le miracle de la vie

Quelques années s’étaient écoulées depuis ce terrible orage qui avait abattu le majestueux pommier de mon jardin. Chaque fois que je passais près de l’endroit où il se dressait autrefois, j’avais les larmes aux yeux. Un jour d’automne je décidai d’acheter un arbrisseau de la même espèce et de le planter en souvenir de l’autre.
Mais l’hiver arriva plus tôt cette année-là et je ne réussis pas à faire aboutir mon projet.
L’arbrisseau passa l’hiver dans la mansarde et je le plantai au printemps.
Après quelque temps, je vis de petites feuilles sur ses branches et mon cœur déborda de joie. Au mois d’avril, quelques fleurs apparurent.

couleurs tendres –
promesse de fruits
et de vie en rose


L’année suivante des fruits se formèrent. Je me réjouis comme une enfant, jusqu’au matin où, passant près du pommier, je vis qu’il s’était brisé juste à la moitié du tronc. Je fus saisie d’une tristesse immense quand je m’approchai. Le haut de l’arbre gisait dans la poussière. Il avait des pommes déjà formées. Le tronc était encore attaché à l’écorce.
Qui avait eu la cruauté de le briser alors qu’il était rempli de fruits ?
Je détachai la partie haute et j’observai quelque chose bouger à l’intérieur. C’était un grand ver jaune qui était entré dans le tronc du pommier et l’avait mangé en profondeur.
Décidément, je n’avais pas de chance avec les pommiers !
Pourtant, je n’eus pas le cœur de l’abattre.
Je coupai le haut dans l’attente d’un miracle.
Et le miracle se produisit.
L’année suivante, une petite branche latérale poussa vers le ciel.
Puis encore une, et une autre. Le petit arbre revenait à la vie.
Je vis ensuite quelques bourgeons et quelques fleurs.
Je suivis fiévreusement la lutte du petit pommier qui se rétablissait de sa convalescence. Un ami me donna une solution pour l’arroser.
Je le soignai comme un malade chéri qui désirait vivre.
Bientôt je reçus la récompense de mes efforts : en automne je cueillis deux pommes dorées et juteuses.
Je voulus lui donner un nom, en pensant à l’art japonais de cultiver de petits arbres. C’est ainsi qu’il est devenu « Le bonsaï aux pommes d’or ». Chaque année, les branches latérales s’élèvent encore plus haut et le petit pommier devient toujours plus fort.
Il m’offre ses fruits dorés.
A présent, je me demande toujours avec étonnement : comment un si petit arbre peut-il porter un poids si lourd ? Et il semble me répondre :
« C’est le miracle de la vie. ».

une pomme dorée
parmi les feuilles vertes –
Benjamin le vaillant


Photos&Haibun : Virginia Popescu
(Suite du pommier)

Continuă lectura

Ploaie de vară (Haibun)

E o zi fierbinte de iulie. Păsările toropite de căldură stau la umbră pe sub streşini sau printre frunzele răcoroase ale copacilor. Pe cerul de un albastru sclipitor nu se vede niciun nor, dar pământul crăpat pe alocuri de secetă aşteaptă cu nerăbdare ploaia binecuvântată.
Deodată, o boare răcoroasă adie prin aerul încins. Frunzele pomilor se înclină uşor ca la auzul unei şoapte tainice.
După amiază norii încep să se adune de pretutindeni, împânzind tot cerul. Aerul devine tot mai apăsător. Întreaga natură e în aşteptare …
Un fulger traversează cerul, urmat de un bubuit prelung şi răsunător. Apoi, se aude ropotul grăbit al primilor picuri pe acoperişul casei. În câteva clipe, norii dau drumul şuvoiului unei averse de vară.
Cu buzele arse şi crăpate de arşiţă, pământul însetat, soarbe cu voluptate licoarea cerească.

ploaie de vară –
ochii bunicii la geam
atât de albaştri


Foto&aibun : Virginia Popescu

De la iazul lui Monet la iazul D-lui C. – (haibun)

E o zi superbă de iulie. Vecinul nostru de la ţară, care are o fermă de animale şi o livadă cu meri şi pruni, m-a invitat să-i fac o vizită.
Punctul de atracţie îl constituie iazul cu nuferi din mijlocul proprietăţii.
Înarmată cu aparatul de fotografiat după gât, mă îndrept cu paşi grăbiţi spre gospodăria vecinului.
Sunt aşteptată la poartă de dl. C , mândru să-mi arate ferma de vaci, porci, capre şi găini. În faţa casei mă întâmpină o cascadă de flori de toate culorile. Gazda îmi mărturiseşte că e îndrăgostit de flori, pe care le cultivă în jurul casei.
Mi-o prezintă pe soţia lui şi pe una din cele trei fete care ne însoţeşte spre iaz. De o parte şi de alta a cărării sunt meri şi pruni care se înclină sub povara fructelor.
Deodată, după o cotitură apare micul iaz acoperit cu frunze şi flori albe de nufăr. Mă opresc uimită ca sub puterea unei vrăji. În faţa mea se întinde apa verzuie pe care plutesc ici şi colo flori albe de lotus sub lumina orbitoare a soarelui.
Prin magia memoriei involuntare, mă văd cu ani în urmă, admirând alţi nuferi de pe iazul celebrului pictor impresionist, Monet.
Muzica dulce a amintirii mă leagănă pe apele timpului, proiectându-mă înr-un alt loc : grădinile de la Giverny.
Vocea gazdei mă trezeşte din visare şi mă readuce la momentul prezent. Încep să fotografiez nuferii din diverse unghiuri, evitând lumina prea puternică a soarelui.
Privirile îmi sunt atrase de o broscuţă care-şi face siesta pe o frunză de lotus. Seamănă cu o bijuterie de smarald creată de bagheta magică a unei zâne.

pe frunza de lotus
o broască nemişcată –
amiază fierbinte

În timp ce pozez broasca, aud un plescăit sonor. La dreapta mea apa face cercuri , cercuri care se pierd pe sub frunzele de lotus. Îmi dau seama că altă broască a sărit în apă, iar gândul meu sare şi el la marele Bashô, care a surprins, cu sute de ani în urmă saltul unei broaşte, imortalizându-l într-un haiku celebru :

„străvechiul iaz –
o broască sărind
sunetul apei”
(Traducere după varianta engleză a lui William J. Higginson).

Pe drumul de întoarcere mă însoţesc amintirile dragi ale celor doi titani :
Monet, pictorul impresionist şi iazul său cu nuferi de la Giverny şi părintele unui nou gen literar numit haiku, marele Matsuo Bashô.