Butoiul lui Diogene (Amintiri din copilărie)

E multă vreme de când nu mi-am mai depănat firul amintirilor şi acum încerc din nou să-l reiau de acolo de unde l-am întrerupt. În ultimul timp m-am îndreptat pe alte cărări fără să-mi dau seama că m-am îndepărtat tocmai de ce este esenţial : universul copilăriei. Totuşi amintirile mi-au rămas la fel de vii în adâncul inimii. Trebuie doar să le caut, să le scutur de praful timpului care s-a aşternut peste ele şi să le redau strălucirea de altădată.
Cred că eram prin clasa a doua când s-au întâmplat evenimentele pe care le voi povesti. Pe vremea aceea bunicul din partea tatălui, bunelu’, cum îi spuneam noi copiii, locuia în casa bătrânească. Noi ne mutaseram mai spre oraş, unde aveam o locuinţă mai mare.
Dar vara şi toamna, noi, copiii veneam să ne jucăm la curtea veche unde aveam mai mult spaţiu. Aici era şi crama, unde părinţii păstrau butoaiele cu vin şi beciul care ne servea de răcitor.
Eu aveam o relaţie specială cu bunelu’. Lui îi plăcea vinul roşu iar eu mă dădeam în vânt după bomboanele verzi mentolate. De câtva timp bunelu’ renunţase la fumat şi în schimb îşi cumpăra bomboane mentolate pe care le pisa, le făcea pudră şi apoi le priza pe nas. Eu îi cotrobăiam prin lucruri şi i le găseam, dar nu mereu. Atunci am ajuns la o înţelegere : eu îi dădeam o cană mare cu vin iar el îmi dădea bomboane în schimb. Mama avea încredere în mine şi îmi dădea cheia de la cramă când avea nevoie de vin şi nu se putea deplasa până la vie, cum numeam noi vechea proprietate.
Trocul cu bunelu’ a mers bine până într-o zi…


Dimineaţa mama m-a trimis la vie, cu cheia de la cramă, (o cheie mare de ziceai că-i cea de la poarta raiului) şi mi-a spus să-i aduc o damigeană de 3 litri cu vin. Înainte de plecare, mi-a atras atenţia să nu umblu la butoiul cu vin roşu pentru că avea caneaua defectă. Dar tocmai vinul roşu era preferatul bunelului. Am stat în cumpănă o vreme dar ispita bomboanelor era prea mare. Mi-am zis că dacă umblu cu grijă nimeni nu va observa. I-am dat bunelului porţia de vin roşu, am umplut damigeana cu vin alb, am dus-o acasă şi apoi am plecat la şcoală.
Seara, când m-am întors am văzut de departe mare adunare în curte şi mi-am zis în gând : « asta nu-i a bună ». Mi-am luat inima în dinţi, ferm hotărâtă să nu recunosc nici în ruptul capului că am umblat la butoiul cu vin roşu.
Mama m-a luat imediat în primire :
« De ce-ai umblat la butoiul cu vin roşu când eu ţi-am spus să nu te atingi de el ? »
Dar eu l-am luat pe nu în braţe şi în ciuda chelfănelii pe care am primit-o, nu mi-am recunoscut fapta.
Cred că mama avea ea o bănuială despre afacerile mele cu bunelu’ dar a vrut să verifice dacă nu cumva el îşi făcuse o dublură a cheii de la cramă.
Aşa că m-a luat de o aripă şi m-a încuiat în cramă.
Eu eram un copil tare fricos de felul meu. Când m-am pomenit în bezna din cramă am crezut că s-a zis cu mine.
Am început sa bat cu pumnii în uşă şi să zbier cât mă ţinea gura, dar nicio mişcare. M-am văzut părăsită de toţi. În ochii minţii mi se arătau tot felul de lighioane ieşind din beci şi venind către mine să mă sfâşie. Atunci am avut o idee strălucită. Sprijinit de perete era un butoi gol, răsturnat, în care se putea intra. M-am strecurat iute în el şi m-am lipit cu spatele de peretele butoiului zicându-mi în gând: “ Spatele îl am asigurat, la stânga şi la dreapta sunt pereţii butoiului, dacă vine un balaur o să mă lupt cu el. Nu o să mă ia prin surprindere.» (Acum, după atâţia ani cred că acesta a fost primul meu raţionament filosofic. M-am împăcat cu soarta.  Lecţia butoiului m-a ajutat mai târziu să renunţ la viciul minciunii şi al lăcomiei.)
Nu ştiu cât timp am stat în butoiul salvator dar într-un târziu am auzit zgomotul cheii în broască şi balaurul a venit sub chipul mamei.
M-a luat iar de o aripă şi m-a dus acasă. Mai târziu am aflat din spusele ei ce se întâmplase.
Mă închisese în cramă cu un scop precis : vroia să afle cu orice preţ dacă batrânul nu-şi făcuse cumva o cheie la cramă, dar s-a convins că nu avea. De altfel ar fi fost tare greu să-şi facă o astfel de cheie. Mama se ascunsese după gard să vadă reacţia bătrânului după ce mă închisese. Puteam eu să zbier mult şi bine că bunelu’ era surd toacă şi nici nu avea cheie să-mi descuie. În timp ce mama pândea din punctul ei de observatie, l-a văzut ieşind din casă cu o cană în mână, ducându-se la fântână, de unde şi-a pus nişte apă rece peste vinul din cană. Cred că mama şi-a dat seama a cui era vina. Nu-mi mai amintesc restul întâmplării, cum am ajuns acasă şi nici când i-am mărturisit mamei fapta mea, dar de atunci ea nu m-a mai trimis să aduc vin de la cramă iar schimbul în natură cu bunelu’ a luat sfârşit.

*

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s