Craii de Curtea Veche (1)

Mateiu_Caragiale

Mateiu Caragiale

Craii de Curtea Veche


«Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère …»
Raymond Poincaré

*

Întâmpinarea Crailor

„… au tapis-franc nous étions réunis”
L. Protat

Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.

Aţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţă din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de poştaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător.

Urăsc scrisorile. Nu ştiu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid.

Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază.

Amin! în halul însă în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua.

Nu, dar în sfârşit mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailâc, un joc. În anii din urmă, fusesem greu încercat de împrejurări; mica mea luntre o bătuseră valuri mari. Mă apărasem prost şi, scârbit de toate peste măsură, năzuisem să aflu într-o viaţă de stricăciune uitarea.

O luasem numai cam repede şi mă vedeam în curând silit să depun armele. Mă lăsau puterile. În acea seară, eram în aşa hal de sfârşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. Dar deodată mă pomenii cu mine în mijlocul odăii, în picioare, uitându-mă speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte că eram poftit la masă de Pantazi.

Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească; fără ea scăpam întâlnirea cu cel mai scump prieten.

Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă.

Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Paşadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la „club”, vremea fiind prea urâtă ca să mai zăbovească la aperitive.

Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte – era într-o sâmbătă – masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare.

Borşul cu smântână şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare.

Pantazi îşi şterse ochii umezi.

– Ah! zise Pirgu lui Paşadia, făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cât mai curând; cred că n-ai să mă faci s-aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.

Paşadia nu zise nimic.

– Da, urmă Pirgu, leşinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, are să fie atât de frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au să te dezgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţos, tot fercheş, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet.

Dar Paşadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd.

Rămânând de tânăr singur în Bucureşti, de capul meu, mă ferisem să intru-n cârd cu oricine, aşa că din restrânsul cerc al cunoştinţelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte dacă n-ar fi fost tovarăşul nedespărţit al lui Paşadia, de care aveam o evlavie nemărginită.

*

Versiunea franceză :


Les Princes Noceurs de la Vieille Cour


L’accueil des Princes

„… au tapis-franc nous étions réunis”
L. Protat

Même si, juste la veille, j’avais fait serment de rentrer plus tôt chez moi, c’est alors que je rentrai plus tard : le lendemain, vers midi.

La nuit me surprit au fond du lit. J’avais perdu la mesure du temps. Et j’aurais continué de dormir comme une souche, sans l’arrivée bruyante d’une lettre dont je devais absolument accuser réception. Réveillé en plein sommeil, j’ai la gueule de bois, je suis revêche et grognon. Je ne signai pas, marmonnant seulement qu’on me laissât tranquille.

Je m’assoupis à nouveau, mais pour peu de temps. La maudite lettre refit son apparition, accompagnée cette fois par la lumière crue d’une lampe. Le misérable facteur avait trouvé bon de signer à ma place. Je ne lui en fus nullement reconnaissant!

Je hais les lettres. Depuis que j’existe, je me souviens n’en avoir reçu qu’une, de mon bon ami Uhry, qui m’annonçait une bonne nouvelle. Les lettres m’effraient. En ce temps-là je les jetais au feu sans les ouvrir.

Tel était le sort qui attendait la nouvelle venue. Reconnaissant l’écriture, j’en avais deviné le contenu. Je connaissais par coeur le ragoût insipide de conseils et d’observations que les miens me servaient à peu près au début de chaque mois : conseils de m’engager courageusement dans la voie du travail, observations du fait que je n’étais pas déterminé à m’y engager une fois pour toutes. Et, au final, l’immanquable souhait que Dieu me prenne sous sa sainte protection.

Amen ! Mais, dans l’état lamentable où je me trouvais, il m’eût été impossible de m’engager sur une quelconque voie. Je ne pouvais même plus bouger dans mon lit. Les articulations dévissées, les reins brisés, on aurait dit que j’en étais arrivé à l’état d’aspic. Dans ma tête embuée, la peur me prit d’avoir été frappé de paralysie.

Pas du tout, mais mon train de vie m’avait finalement terrassé. Depuis un mois, silencieusement et sans répit, avec persévérance et sérieux, je m’étais adonné à la boisson, à la débauche et aux jeux de hasard. Ces dernières années, les circonstances de la vie m’avaient durement éprouvé; de grandes vagues s’étaient abattues sur ma petite barque. Je m’étais mal protégé et écœuré de tout outre mesure, j’avais aspiré trouver l’oubli dans une vie de dépravation.

Mais, ayant un peu trop exagéré, je me voyais bientôt contraint de déposer les armes. Mes forces m’abandonnaient. Ce soir-là, j’étais dans un tel état de faiblesse que, ma maison eût-elle pris feu, il m’eût été impossible de descendre du lit. Mais tout d’un coup, je me retrouvai au beau milieu de la chambre, debout, à regarder l’horloge d’un air effrayé. Je m’étais rappelé que Pantazi m’avait invité à dîner.

Quelle chance qu’elle m’eût réveillé, quelle grande chance ! Je regardai maintenant avec reconnaissance la lettre paternelle ; sans elle, j’aurais manqué le rendez-vous avec mon plus cher ami.

Je m’habillai et sortis. C’était, vers le début de l’hiver, un temps à pleurer. Même s’il n’avait pas plu, tout était mouillé; les gouttières pleuraient, les branches des arbres dénudés s’égouttaient, le long des troncs et des grillages de grosses gouttes pareilles à une sueur froide dégoulinaient. C’est le temps qui incite le plus à la boisson; les rares passants qui se faufilaient dans le brouillard étaient presque tous grisés. Comme il descendait de la terrasse d’un bistrot, un flandrin s’écroula sans plus se relever.

Dégoûté, je tournai la tête. La gargote choisie ce soir-là se trouvant à Covaci, très loin, je pris donc un fiacre, chose sage, parce qu’à mon arrivée, les autres invités en étaient déjà à la deuxième tournée d’eau-de-vie et l’amphitryon, à la troisième. Je m’étonnai de les voir tous arrivés de si bonne heure; mais Pantazi m’expliqua qu’il était venu directement de chez lui, et Pasadia avec Pirgu, directement du « club », le temps étant trop mauvais pour s’attarder aux hors-d’œuvre.

Pantazi commanda une nouvelle tournée d’eau-de-vie. Mais la bonne humeur que nous nous souhaitâmes en trinquant, nous manquait complètement. Je craignis de m’endormir à nouveau. Dans la salle où la vulgaire fête de marchands commençait à s’échauffer – c’était un samedi – notre attablée ressemblait à un repas d’enterrement.

Le potage à la crème et au poivron vert fut dégusté en silence. Aucun convive ne levait les yeux de l’assiette. Pirgu surtout semblait être en proie à un noir chagrin. Moi, j’aurais bien entamé une discussion si les violonistes n’avaient justement entamé une valse, l’un des faibles de Pantazi, une valse lente, voluptueuse et triste, presque funèbre. Dans son bercement nonchalant, vacillait, nostalgique et infiniment sombre, une passion si déchirante que même le plaisir de l’écouter se mêlait de souffrance. Dès que les cordes fixées au chevalet des violons se mirent à attaquer la douloureuse confession, sous le charme profond de la mélodie, toute la salle se tut. Toujours plus enveloppé, plus sourd et plus lent, avouant tendresses et déceptions, égarements et tourments, remords et repentir, le chant noyé de nostalgie s’éloignait, s’éteignait, soupirant jusqu’à la fin, perdu, un appel trop tardif et inutile.

Pantazi essuya ses yeux humides.
– Ah, dit Pirgu à Pasadia sur un ton mielleux et en lui faisant les yeux doux : ” mais avec cette valse, je tiens à te mener jusqu’à ta dernière demeure, et ce, le plus tôt possible; je pense que tu ne me laisseras pas trop attendre cette réjouissance tant que je suis jeune. Oh, comme ce sera beau, mon Dieu! Et moi, tout en étant ivre, près de ce bon vieux Pantazi, je tirerai de chaudes larmes à notre assemblée affligée lorsqu’en de touchantes paroles, je ferai mes adieux à l’ami que jamais je n’oublierai.

Pasadia ne dit rien.

– Oui, poursuivit Pirgu, rendant encore plus langoureux sa voix et son regard, ce sera si beau ! Moi, je porterai tes décorations sur un coussin. Et, au bout de sept ans, lors de la grande commémoration du défunt, quand on t’exhumera, je fais le pari qu’on te retrouvera toujours pomponné, guindé et tiré à quatre épingles, sans aucun cheveu blanc, mariné dans du vif-argent et de l’alcool, tel un piment rouge dans du sel et du vinaigre.

Mais Pasadia ne l’écoutait pas, son esprit était ailleurs. Cette fois-ci, Pirgu l’échappait belle, ce qui me causait du dépit, car je ne pouvais pas l’encadrer.

Dès ma jeunesse m’étant retrouvé seul à Bucarest, n’en faisant qu’à ma tête, je m’étais bien gardé de m’acoquiner avec n’importe qui, aussi Gorica Pirgu, n’aurait-il jamais fait partie du groupe restreint de mes connaissances, toutes triées sur le volet, s’il n’avait été l’inséparable compagnon de Pasadia auquel je vouais un culte sans limites.

(Traduction: Virginia et Radu Popescu, version française : Nicole Pottier)

Les Princes Noceurs de la Vieille Cour

Anunțuri

2 gânduri despre „Craii de Curtea Veche (1)

  1. Buna ziua, mi-ati putea indica cum, unde si la ce pret se poate cumpara traducerea în franceza a cartii Craii de Curte Veche – Les Princes Noceurs de la Vieille Cour?

    Cu multumiri anticipate.

    Adriana Carrez

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s