Craii de Curtea Veche (2)

Mateiu_Caragiale

Mateiu Caragiale


Craii de Curtea Veche (2)

Paşadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii.

Auzisem că aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adâncă silă.

Viaţa lui, din istoria căreia i se întâmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crâncenă luptă începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit de la naştere, crescut pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. Întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întâmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jerfitei sale tinereţi, cum se învoiseră cu toţii să-l îngroape sub tăcere! Din grelele încercări de tot soiul prin cari trecuse atâţia ani de restrişte şi cari ar fi doborât un uriaş, această făptură de fier ieşise călită de două ori. Paşadia nu fusese omul resemnării, încrederea în sine şi sângele rece nu-l părăsiseră în cele mai negre clipe; statornic în urmărirea ţelului, el înfrânsese vitregia împrejurărilor, o întorsese cu dibăcie în folosul său. Ca dânsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, îl înşfăcase şi-l siluise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fără caznă şi zbucium. Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tutulor, îi uluise şi-şi făcuse, jugănar cumplit dar cu mănuşi, toate mendrele. Calea măririlor i se deschidea largă, netedă, acum însă, că putea năzui la orice, nu mai voi el nimic şi se retrase. Presupuneam că la temelia acestei hotărâri ciudate a fost întrucâtva şi teama de sine însuşi, fiindcă, sub învelişul de gheaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocheată, tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l-ar fi făcut lesne primejdios. Şi nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o milă sau îngăduială pentru slăbiciunile omeneşti de cari arăta a fi cu totul străin.

Retragerea sa din politică mirase mai puţin totuşi decât schimbarea ce se petrecuse în felul său de trai. La vârsta când la alţii începe pocăinţa, el, care totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare, se năpustise deodată la desfrâu. Era aceasta darea pe faţă a unei vieţi ce dusese şi până atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi de cari râvna de a izbuti îl făcuseră să se dezbere un lung şir de ani? – căci firesc nu era ca o asemenea năpârleală să fi avut loc de azi pe mâine. Cum, nu ştiu, rar însă mi s-a întâmplat să văd jucător aşa frumos, crai aşa ahtiat, băutor aşa măreţ. Dar se putea oare spune că decăzuse? Nicidecum. De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi vorbire, el rămăsese apusean şi om de lume până în vârful unghiilor. Ca să prezideze o înaltă Adunare sau o Academie, altul nu s-ar fi găsit mai potrivit. Cineva care nu l-ar fi cunoscut, văzându-l trecând seara, când ieşea, ţeapăn şi grav, cu trăsura la pas după el, pentru nimic n-ar fi voit să creadă în ce murdare şi josnice locuri mergea acel impunător domn să se înfunde până la ziuă. Pentru mine, priveliştea acelei vieţi avea ceva copleşitor, în ea bănuiam că se desfăşura o întunecată dramă sufletească a cărei taină rămânea nepătrunsă.

Dacă, încercând a reda întrucâtva trăsurile acestui nobil chip, am stăruit atât, e pentru că n-am voit să scap prilejul de a-l face să retrăiască înaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpă. Deosebit de cutreierătorul culcuşurilor de noapte ale destrăbălării bucureştene, în Paşadia, eu am cunoscut un alt om. Dar pe acela îl întâlneam aiurea. La câţiva paşi de Podul Mogoşoaiei, într-o uliţă singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără flori, se ridica, neprimitoare şi posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiaţi ce treceau pragul acelei bogate locuinţe unde, până în cel din urmă ungher, se resfrângea, sever, sufletul stăpânului. 

Îl găseam în odaia lui de lucru, lăcaş de linişte şi de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea din afară. În acea încăpere, căptuşită cu postav de faţa iascăi şi înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereţi, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ţinut, pironit în jilţ, convorbirea oaspelui. Miezoasă şi cuprinzătoare, reţinută şi măiestrită, fără lăbărţări, razne şi prisosuri, ea învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca. Paşadia era deopotrivă meşter pe pană şi în tinereţe zugrăvise frumos. Era de necrezut cât citise. Istoria o cunoştea ca nimeni altul, ea desăvârşise la dânsul darul înnăscut de a judeca fără să se înşele oamenii; multora pe atunci în plină înălţare el le-a prevăzut, apropiata, trista prăbuşire şi nu pot uita cum rostind cuvintele cobitoare ochii îi licăreau siniştri. Paşadia Măgureanu! Am privit ca un har al Proniei simpatia ce dânsul a avut pentru mine şi mă mândresc de a fi ciracul acestui mare răzvrătit, atât de stoic, căruia din toate cusururile ce-i găsea lumea, nu mă învoiam a-i recunoaşte decât unul singur – acela însă de neiertat: prieteşugul cu Gorică.

*

Versiune franceză :


Les Princes Noceurs de la Vieille Cour (2)


Pasadia était une étoile. Par le jeu du hasard, il avait été doté d’une intelligence parmi les plus brillantes qu’un cerveau humain pût avoir. J’ai connu de près une bonne partie de ceux que l’on considère comme étant fameux dans leur pays; pourtant, chez très peu d’entre eux, je n’ai vu réunies tant de qualités si merveilleusement équilibrées que chez cet homme injustement traité qui, de bon gré, de son vivant, s’était voué seul à l’oubli. Et je n’en connais pas d’autre qui ait déchaîné tant d’aveugles hostilités à son encontre.

J’avais entendu qu’il devait cela en partie à ses traits. Quelle belle tête il avait toutefois ! Quelque chose d’inquiétant sommeillait en lui, tous les traits de son visage flétri révélaient tant de passion réprimée, d’arrogance indomptable et de discorde impitoyable, dans le pli mécontent de ses lèvres sous ses puissantes narines, dans son regard trouble sous ses lourdes paupières. Et un profond dégoût se détachait amèrement de tout ce qu’il disait de sa voix traînante et sourde.

Sa vie dont il lui arrivait rarement de dévoiler l’histoire, avait été une lutte acharnée commencée tôt. Issu d’une illustre famille aisée, il avait été persécuté depuis sa naissance, élevé par d’autres, puis exilé à l’étranger pour son instruction. De retour dans son pays, il s’était vu dépouiller par les siens, il avait été rejeté, harcelé, opprimé et trahi par tout le monde. Que n’avait-on comploté contre lui? Avec quelle criante injustice avait-on reçu son œuvre, pour laquelle il avait peiné jour et nuit, y sacrifiant sa jeunesse, comme ils s’étaient tous mis d’accord pour l’ensevelir dans le silence! De ces difficiles épreuves de toutes sortes par lesquelles il était passé durant autant d’années de calamité, et qui auraient même terrassé un géant, cet être d’acier en était sorti doublement aguerri. Pasadia n’avait pas été homme à se résigner, sa confiance en lui et son sang froid ne l’avaient jamais quitté même dans les pires moments; fidèle dans la poursuite de son objectif, il avait vaincu les circonstances hostiles et les avait habilement retournées à son profit. Nul mieux que lui n’avait su espérer et attendre sa chance; résolument, il l’avait épiée à la croisée des chemins, il l’avait attrapée, s’en était emparé de force et lui avait arraché ce qu’elle lui devait depuis sa naissance, sans aucune peine et sans aucun effort. Une fois parvenu il s’était surpassé, il les avait tous éblouis, il les avait époustouflés et n’en avait fait qu’à sa tête, tel un châtreur terrible mais avec des gants La voie de la gloire s’ouvrait largement et sans aucun obstacle, mais juste au moment où il pouvait prétendre à tout, ce fut lui qui ne voulut plus et se retira. Je supposais que la peur de sa propre nature s’était trouvée en quelque sorte à la base de cette étrange décision, puisque, sous couvert d’un être de glace à l’extérieur, Pasadia cachait un tempérament passionnel, tortueux et ténébreux, qui en dépit de sa maîtrise, se trahissait souvent par des éclats de cynisme. Avec le venin qui s’était amassé dans son cœur endurci, le pouvoir l’aurait aisément rendu redoutable. Aucune foi chez lui dans la vertu, la probité ou la bonté, aucune pitié ou indulgence envers les faiblesses humaines pour lesquelles il se montrait complètement étranger.

Toutefois, sa retraite de la vie politique avait moins étonné que le changement qui s’était produit dans son mode de vie. A l’âge où d’autres commencent à se repentir, lui, qui avait toujours servi de vivant exemple de sobriété, s’était tout à coup précipité dans la débauche. N’était-ce pas le véritable visage d’une vie qu’il avait menée jusque-là en cachette, ou bien la reprise de vieilles habitudes auxquelles l’ambition de réussir l’avait fait renoncer pendant de longues années ? – car il n’était vraiment pas naturel qu’une telle transformation se fût produite du jour au lendemain. Comment, je ne le sais pas, mais il m’est rarement arrivé de voir un joueur aussi beau, un coureur aussi acharné, un aussi grand buveur. Cependant, pouvait-on dire qu’il était tombé dans la déchéance ? En aucune manière. D’une sobre élégance, plein de dignité dans son maintien et son langage, il était resté Occidental et homme du monde jusqu’au bout des ongles. Pour présider une haute assemblée ou une académie, on n’eût trouvé personne plus capable. Quelqu’un qui ne l’eût point connu, à le voir passer le soir, alors qu’il sortait guindé et grave, suivi par son fiacre allant au pas, n’aurait voulu croire pour rien au monde dans quels lieux sales et ignobles ce monsieur imposant allait s’enfoncer jusqu’à l’aube. A mes yeux, le spectacle de cette vie avait quelque chose d’accablant, je soupçonnais que s’y jouait le sombre drame d’une âme dont le mystère restait impénétrable.

Si, en essayant de rendre en quelque sorte les traits de ce noble visage, j’ai tant insisté, c’est parce que je n’ai pas voulu perdre l’occasion de le faire revivre devant mes yeux, son souvenir m’étant cher. Bien éloigné du coureur qui fréquentait la nuit les lupanars de la dépravation bucarestoise, j’ai connu en Pasadia un autre homme. Mais celui-ci, je le rencontrais ailleurs. A quelques pas du pont Mogosoaia, dans une ruelle déserte, à l’ombre d’un vieux jardin sans fleurs, une maison ancienne se dressait morne et peu attirante. J’étais l’un des rares privilégiés qui franchissait le seuil de cette riche demeure, où se reflétait l’âme sévère du maître jusque dans le coin le plus reculé.

Je le trouvais dans son cabinet de travail, lieu de silence et de recueillement, où rien ne filtrait du monde extérieur. Dans cette pièce recouverte de drap couleur d’amadou, aux placards encastrés tout au long des murs alentour, aux rideaux tirés aux fenêtres, pendant combien d’heures inoubliables mon hôte m’a t-il fait la conversation, me tenant cloué dans un fauteuil. Riche sans rien omettre, magistrale avec retenue, sans débordement, égarement ni surabondance, elle attrapait son interlocuteur dans ses rets puissants, le surprenait, le captivait et l’envoûtait. Pasadia était également un grand maître du pinceau et pendant sa jeunesse il avait réalisé de beaux tableaux. C’était incroyable tout ce qu’ il avait lu. Il connaissait l’histoire comme personne d’autre, celle-ci ayant parachevé en lui son don inné de juger les gens sans se tromper à leur sujet; il avait prévu la triste et rapide chute de nombreuses personnalités, alors en pleine ascension et je ne peux pas oublier l’éclat sinistre de ses yeux quand il prononçait ces paroles funestes. Pasadia Magureanu ! J’ai considéré sa sympathie envers moi comme une grâce des Dieux et je suis fier d’être le disciple de ce grand rebelle, si stoïque – chez lequel, parmi tous les défauts que lui trouvait le monde – je m’accordais à ne lui en reconnaître qu’un seul – mais impardonnable, à savoir son amitié avec Gorica Pirgu.

(Traduction: Virginia et Radu Popescu, version française : Nicole Pottier)

Les Princes Noceurs de la Vieille Cour

Anunțuri

Un gând despre „Craii de Curtea Veche (2)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s