Ruinele de la Jumieges

În dimineaţa asta minunată de iulie, plec să vizitez ruinele vechii mănăstiri din Jumièges, un loc misterios în care istoria se întâlneşte cu romantismul.

Răcoarea din zori –
ciripitul mierlelor
vesteşte soarele

Maşina străbate o şosea mărginită de garduri vii şi câmpuri pline cu maci. Mă bucur de aerul curat iar gândul îmi zboară spre cerul de azur.

Mănăstirea din Jumièges e situată pe o buclă a Senei şi ca să ajungi acolo, trebuie să traversezi fluviul cu bacul pentru a trece de pe un mal pe celălalt. Pentru mine e o experienţă unică. Traversarea se face în maşină, în picioare, cu bicicleta şi chiar călare. Durează cam trei minute.
Nu aştept mult: bacul a sosit şi maşinile se aliniază una după alta.
Cobor pe platformă să admir apele Senei şi peisajul.

Cerul răsturnat –
pe ape tulburi plutesc
norii alburii

Descopăr atunci o privelişte splendidă a Senei şi a malului opus, unde falezele albe alternează cu casele şi cu verdele pădurilor. Ce plăcere să văd trecerea liniştită a vapoarelor! Le privesc cum se pierd în albul falezelor şi prin verdeaţa de pe mal.

Malul fluviului –
prin verdele pomilor
casele albe

Orăşelul Jumièges are un aspect specific normand, cu case încântătoare.

Pe străzile înguste se văd la tot pasul cafenele şi bistrouri, mici magazine şi chiar o flaşnetă care fredonează aria celebră « Voi merge să revăd Normandia », compusă la Jumièges.

Mai departe îmi atrage atenţia frumoasa clădire a poştei.

Iată-mă în sfîârşit în faţa zidurilor înalte care înconjoară mănăstirea. Intrarea se face printr-o poartă monumentală.

De sub boltă
mă întâmpină în zbor
două rândunele

Pretutindeni pluteşte un miros puternic venind dinspre teii seculari care-şi împrăştie mireasma afrodiziacă.

Ruine şi tei –
sub crengi înflorite
cronică vie

Scaune, de jur împrejur te invită la odihnă. Mă aşez ca să contemplu în voie peisajul înconjurător. În faţa mea se ridică ruinele celei mai vechi mănăstiri normande. Odinioară aceasta a fost cea mai renumită mănăstire benedictină din Occident.

Mă apropii de un plan al incintei în care figurează un scurt istoric al abaţiei.

Fondată în 654 de sfântul Filibert, aceasta prosperă timp de două secole până la invazia vikingilor care o ruinează. Renaşterea ei se datorează ducilor normanzi.
Mănăstirea e reconstruită, apoi marea biserică abaţială Notre-Dame de Jumièges este sfinţită în prezenţa lui Vilhelm Cuceritorul şi a numeroşilor prelaţi, toţi episcopi normanzi.

Ca un phoenix
mănăstirea renaşte
din cenuşă

Biserica Notre-Dame, flancată de cele două turnuri de 46 m înălţime este în prezent fără bolţi dar zidurile îi sunt aproape intacte. Ele lasă să se vadă o construcţie cu trei nivele, cea mai înaltă din Normandia (25 m). Arcul frânt al bolţii ogivei a fost de asemenea păstrat. Elementele romane şi gotice se suprapun.

Fereastră gotică
şi arcadă romană –
amestec de stiluri

Loc de cult şi de influenţă culturală, Jumièges devine victima jafurilor. În timpul războaielor religioase, abaţia este prădată.
Hughenoţii sosesc la porţile mănăstirii şi călugării o părăsesc cu toţii.

Soare arzător –
dărâmături ascunzând
drame sângeroase

În timpul Revoluţiei abaţia e vândută cu titlul de bun naţional. Urmează dezmembrarea ei piatră cu piatră. Odată cu moda romantică, biserica va cunoaşte un renume important datorită lui Victor Hugo care o numeşte « cea mai frumoasă ruină a Franţei ».

Istorie zbuciumată –
ruinele măreţe
martori din trecut

Fotografiez zidurile din piatră albă prin care buruienile cresc în voie.

Iarbă şi pietre –
paznici ai zidurilor
câţiva porumbei

Terenul urcă în pantă lină.
Soarele îşi trimite cu putere razele de amiază. Caut umbra copacilor.
Pe deal, un tei imens, cu coroana foarte înaltă şi crengile atingând aproape pământul, mă invită sub adăpostul lui răcoros. Mă îndrept încet spre el şi mă ascund sub umbra-i verde aurie.

Lumina soarelui de culoarea mierii e cernută prin crengile încărcate cu flori.

Bătrânul tei –
bâzâittul albinelor
cântec de leagăn

Cobor de pe deal pentru a face ocolul ruinelor. Mă opresc ici şi colo să fac fotografii.
Mi se pare că timpul s-a oprit, închis în aceste ziduri de o măreţie impresionantă. Mă duc pe sub bolţi în căutarea răcorii.

Soarele coboară deja spre apus. E timpul să plec. Îmi mai rotesc încet privirea de jur împrejur, pentru a-mi imprima în suflet aceste imagini de neuitat.

O briză uşoară leagănă ramurile teilor şi mireasma lor dulce mă face să freamăt de dorinţi necunoscute. O ultimă fotografie şi ies din acest lăcaş sacru în care prezentul şi trecutul s-au întâlnit într-o ciudată armonie.

Trecut şi prezent-
paznici inmiresmaţi
teii seculari

Fotografii realizate de Virginia Popescu

*

Versiune franceză :

JUMIEGES – une abbaye normande

Anunțuri

2 gânduri despre „Ruinele de la Jumieges

  1. Foarte frumoasă desfăşurarea de imagini şi comentariile dumneavoastră.
    Felicitări, urări de sănătate şi toate cele bune.

    Constantin Marin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s