Tu, Nichita…

Mircea Cărtărescu

Tu, Nichita…

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

*

Versiune franceză :

Toi, Nichita…

Quand je me suis trouvé pour la première fois face à face avec Nichita Stănescu (j’avais l’impression d’être attablé avec Eminescu ou Baudelaire), j’étais au restaurant de l’Union des Ecrivains avec mon ami Traian T. Coşovei. Je fus alors si intimidé par les yeux bleus de Nichita, au regard très lointain, que pendant environ une demi-heure je ne pus proférer aucune parole, fait qu’il prit pour un silence hostile.

« Mon vieux, ça suffit ! » me dit-il en fin de compte. « Tu as raison, je suis le pire poète au monde. Mais on peut quand même échanger quelques paroles, et trinquer ensemble comme deux amis. »
« Mais oui, bien-sûr, lui répondis-je, je me suis tu parce que je vous respecte trop. »…
« Allons, laisse tomber tous ces “vous”. Dis-moi “mon vieux” ! »
« Pardonnez-moi, mais je ne peux pas… »
Alors Nichita m’a regardé plus attentivement.
« Ecoute, tu es croyant ? »
« Oui, certainement. »
« Et tu fais parfois des prières à Dieu ? »
« Oui, parfois. »
« Et comment t’adresses-tu à Dieu quand tu fais ta prière, tu lui dis “Toi, mon Dieu” ou “Vous, mon Dieu”? »
« “Toi”, lui répondis-je en souriant, parce que je réalisai brusquement ce qu’il voulait me dire. « Et alors, si tu t’adresses à Dieu en lui disant “tu”, pourquoi me dis-tu “vous” ? Allons, mon vieux, dis-moi Nichita, et qu’à cela ne tienne… »

A partir de ce jour-là, pendant les rares moments où nous nous sommes vus, je me suis efforcé de l’appeler par son nom : toi, Nichita.

(Traduction: Virginia Popescu, Nicole Pottier)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s