Secretele mesei vorbitoare

Scenariu horror cu happy end

Noapte adâncă, misterioasă cu cer acoperit.
În jurul unei măsuţe rotunde, cam paradite stau trei persoane: tata, mama şi fiica.
Pe figurile lor se observă o îngrijorare, o teamă chiar.
Lângă uşă, ascunsă de o draperie se mai profilează o umbră incertă.
În semiobscuritatea odăii planează aceeaşi teamă plină de o aşteptare, de o nelinişte anxioasă.
Îşi fac cruce de mai multe ori, apoi tatăl spune cu o voce puţin cavernoasă :
-Cred că e timpul, dragele mele ! Acuşi va bate miezul nopţii şi simt deja nişte furnicături în degetul mic de la piciorul stâng al mesei.
În momentul acela, un ţipăt scurt sfâşie tăcerea:
-Au ! Cine-mi umblă pe sub rochie ? Au m-a ciupit de pulpă ! Simt cum urcă, urcă mereu! Aah! Acum mi-e bine, da mi-e bine…
Mama şi tata se uită încântaţi la fiica lor care a intrat aşa de repede în transă.

Urmează o lungă perioadă de tranziţie, cu zdruncinături ale mesei, cu bătăi din picioare de mass media, apoi se lasă un fel de calm aparent, anunţând o furtună de întrebări care-şi aşteaptă nerăbdătoare răspunsurile.
-Nu-i aşa că sunt şi eu un conducător prea iubit de popor ?
De sub masa vorbitoare se aude o voce răguşită, rârâită, mai mult croncănită :
-Pe dracu ! N-o s-ajungi nevermore atât de iubit cum am fost eu…
Urmează un moment de stupoare, după care ea întreabă cu oarecare timiditate :
-Dar eu voi ajunge o mare savantă ?
Se aude o voce acrită, ca oţetul de vin :
-Dacă nu-ţi vei lua doctoratul în formula atomică a apei de ploaie şi a sării grunjoase, nu vei ajunge niciodată marinată, murată sau mai bine conservată ca mine.
Urmează iar un moment de reculegere, după care, fiica, tot în transă întreabă o oglinjoară pe care tocmai a scos-o de sub masă :
-Oglindă oglinjoară, eu ştiu deja că sunt cea mai frumoasă şi chiar cea mai deşteaptă din această ţărişoară, mi-a spus-o Julio Iglesias într-o noapte de vară, vezi, de aia vreau
s-ajung musai europarlamentară…
Spune-mi, oglinda mea oglinjoară, crezi tu, crezi în cariera mea ?
Moment de suspens, urmat imediat de lungi vibraţii ale mesei rotunde, care intră într-o transă de mama focului, începe să se scuture, să se agite, să bată din picioare, să-i zdruncine pe cei trei cu o violenţă de nedescris.
Aceştia sar ca la comandă şi-ncep să alerge ca apucaţii spre uşa mascată doar de o draperie neagră…
În acel moment umbra se face tot mai mare, acoperă uşa, tot peretele, toată încăperea, totul…
Lungă pauză de masă şi în timp ce cortina cade, masa se ridică iar pe picioarele ei şi… şi…
şi restul e tăcere.

-Nu, nu e bun finalul, e prea negru, prea întunecat! se aude o voce din senin, sau din cer.
Cortina se ridică încet, încet.
O voce tunătoare bubuie în această tăcere:
-Lumina, aprindeţi domnilor lumina, să alungăm staff…
stafiile!
Se face lumină, tot mai multă lumină.
Pe scenă a rămas doar masa şi niciun scaun.
Deodată izbucnesc aplauze.

Bravoooo! Uraaa! Biiis!

Masa se apleacă spre public, salută, apoi părăseşte scena cu multă demnitate.
„Scaunele” intră unul după altul, scena se umple de scaune, tot mai multe scaune.
Spectatorii stau acum pe picioarele lor.

Ce poate să mai urmeze?
O noapte absurdă sau poate furtunoasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s