dialog prin semne

Liviu Ofileanu

dialog prin semne

cum stau pe întuneric
suflu în pipa de trandafir
e greu să afli în praful calofiliei exasperante
dacă pe scaunul cu spătar din bucătărie
curge un şarpe sau cureaua lată a blugilor

înaintez pe falia ce desparte viaţa de moarte inima de sânge
un loc microscopic
o gămălie de ac
trecut prin pâlnia urechii şi răsucit în şuviţe de celuloză
precum inul din cămaşa ţăranului cu freză

poemul se ruşinează de sărăcia contrastului
ar trebui să vorbesc despre dialogul prin semne al florilor
despre timp ca formă a sufletului
sau căutătura ta de călugăriţă răzgândită
de umerii tăi cu spinul mare şi încovoiat

măcar de tiparul acestui prunc budhist
născut de mama lui într-un clopot de bronz
şi ale cărui bătăi măsoară părul tău negru
„până când moartea ne va despărţi”
şi fără o vorbă zâmbim de parcă am fi ştiut toate lucrurile

şi fără o vorbă cel rămas va iubi pentru doi –
dragostea pregătindu-i culcuşul
îi suportă mirosul de icre şi canal olandez
nopţile uscate în oase
cu picioarele albe şi lungi ale visului desfăcute ca un pod

*

Versiunea franceză :

dialogue des signes

alors que je me tiens dans le noir
je souffle dans la pipe en bois de rosier
il est difficile de trouver dans la poussière de la calophilie exaspérante
si dans la cuisine sur le dossier de la chaise
glisse un serpent ou la large ceinture des jeans

j’avance sur la faille qui sépare la vie de la mort le coeur du sang
un lieu microscopique
une tête d’épingle
traversant l’entonnoir de l’oreille et roulée en mèches de cellulose
tout comme le lin de la chemise du jeune paysan à la belle coiffure

le poème a honte de la pauvreté du contraste
je devrais parler du dialogue floral
des signes du temps qui prend la forme de l’âme
ou de ton regard de religieuse ravisée
de tes épaules à la grande épine voûtée

tout au moins du moule de ce nouveau-né bouddhiste
mis au monde par sa mère dans une cloche d‘airain
et dont les battements mesurent tes cheveux noirs
« jusqu’à ce que la mort nous sépare»
et sans mot dire nous sourions comme si nous savions déjà toutes les choses

et sans mot dire celui de nous qui restera aimera pour tous les deux
l’amour faisant son lit
supporte son relent de caviar et de canal hollandais
les nuits séchées dans ses os
aux longues jambes blanches du rêve écartées comme celles d’un pont

(Traduction: Virginia Popescu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s