La Cité Alba Carolina

Après un long voyage par le train, nous voici à Alba Iulia, ville de la grande Union, centre de la Renaissance et de l’humanisme d’Ardeal. Nous arrivons tard à l’hôtel, nous montons dans la chambre que nous avons réservée, où nous attendent les lits séduisants.
Le matin, un vif soleil brille sur la voûte d’un bleu intense.
Nous allons vers la fameuse Cité Alba Carolina.

Alba Iulia 1

va-et-vient du jour –
seules les statues des allées
en contemplation

Chemin faisant, nous passons près de la Louve avec les deux enfants, Rémus et Romulus. C’est le symbole de l’origine de la Cité Alba Carolina, ancien camp fortifié romain.

Alba Iulia 02

montée sur un socle
la louve nous regarde
d’un air bienveillant

Au-delà du parc, le chemin monte vers la Cité.
Nous nous arrêtons devant la première porte en forme d’arc de triomphe monumental.
Dans la partie supérieure, sur un piédestal, se trouve l’emblème de l’Autriche, encadrée par les statues du dieu Mars et de la déesse Vénus.

Alba Iulia 03

dieux tutélaires
gardant formellement
la porte de la Cité

Sur les deux façades de la porte on voit quatre bas-reliefs avec des scènes mythologiques.  Continue reading

Îmbrăţişarea

Nichita Stănescu

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-odată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lăsa să-l străbată.

Oh, ne-am azvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora,  lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez  în braţe,
aşa cum ţin trupul copilăriei,  în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

 * Continue reading

La Belle Muse : le Concours – épisode 8


(Simon Vouet, Uranie et Calliope – 1634)

*

Les trompettes résonnèrent de nouveau dans la cour du palais et on annonça le second poète: Pierre de la Ronce, brave marquis de Carpe Diem et Rosam. Le marquis fut poussé par la foule, car il était un peu dur d’oreille, bien qu’il fît souvent la sourde oreille, mais ce n’était pas le cas à présent. Il s’avança vers l’estrade et fit une profonde révérence devant la Belle Muse et le jury. Il sortit enfin le manuscrit et annonça le sonnet qu’il avait dédié à la Belle Muse: “Pour ma Belle Muse helléniste.” D’un geste élégant, il éloigna un peu le manuscrit pour mieux voir et se mit à lire d’une voix grave et musicale:

Oh, ma Belle Muse, tendre et mignonne,
Allons cueillir les roses de mon jardin fleuri,
Allons cueillir les fleurs qui poussent dans la prairie,
Allons pendant l’été, n’attendons plus l’automne!

Je meurs de soif, ma mignonne maîtresse,
De tes beaux yeux qui brillent comme deux chandelles,
Et de tes seins jolis, deux douces tourterelles
Qui m’invitent envers toi avec tendresse.

Oh, ma Belle Muse, pleine de charme et spirituelle,
Ne sois pas si fière, ne me traite pas avec dédain.
N’attends plus car les roses seront fanées demain.
Bénis mon nom de tes louanges immortelles!

Car demain je serai sous la terre, fantôme sans os,
Et toi, ma Belle Muse, une pauvre vieille en repos.

Le poète des Amours observa un geste de mécontentement sur le beau visage de la Belle Muse et se dépêcha de se retirer dans la foule. En effet, le doux sourire plein de grâce de la Belle Muse s’était évanoui. Elle était en pleine jeunesse, sa beauté épanouie resplendissait sur son visage. Pourtant, les vers du poète firent son coeur se serrer. Elle avait envie d’écouter des vers plus optimistes qui lui donnent de l’espoir et de la confiance dans ses charmes. Et puis, elle attendait avec impatience de voir le Beau Prince des poètes car elle était sûre qu’il lui dédierait le plus beau poème d’amour.

A suivre …

La lune dans les cheveux

88 textes de 88 auteurs contemporains et classiques
Couverture et illustrations de Marc Hanniet
Editions Liroli, juin 2010.

88 femmes de pays et époques différentes vous offrent leur vision du corps de la femme en haïkus. Court poème né de l’observation, le haïku intrigue et touche le lecteur, lui ouvrant un large champ d’interprétations et de réflexions.

*

Dimanche 20 juin a eu lieu à Paris la rencontre des auteurs qui ont pris part à la réalisation de l’anthologie La lune dans les cheveux. J’ai eu l’honneur et le plaisir de participer avec un haïku  dans cette anthologie et de pouvoir donner cours à  l’invitation d’Isabel Asunsolo et de l’équipe des Éditions L’iroli  pour assister à l’inauguration à Paris.

Quand je suis arrivée, l’équipe était déjà sur place attendant les invités, plutôt les invitées, car les 88 textes de l’anthologie appartiennent à des femmes. J’ai immédiatement reconnu Isabel qui m’a reçue avec enthousiasme.

Peu à peu, d’autres invitées ont fait leur apparition et c’est ainsi que j’ai eu l’occasion de faire connaissance avec des personnes que je ne connaissais que de nom, et avec lesquelles j’avais collaboré sur haikudevent. L’atmosphère s’est animée grâce aussi au cocktail offert pour fêter la parution officielle du livre. J’ai pris un exemplaire et je l’ai regardé.
La lune dans les cheveux est le quatrième livre collectif de haïkus des Éditions L’iroli. Cette anthologie illustrée paraît sous les auspices de la pleine lune de juin, inaugurée lors du 28ème Marché de la Poésie, très officiellement le dimanche 20 juin 2010 à midi.

Le livre est bilingue français-espagnol, tous les haïkus ont été traduits en espagnol par l’éditrice, Isabel Asúnsolo. Continue reading

VARA ÎN POEME ÎNTR-UN VERS / L’ETE DANS DES POEMES EN UN VERS (1)

Talazuri aurii / Vagues dorées

A mărilor talazuri, în unduiri de grâu.

Les vagues des mers, dans l’ondoiement du blé.

champ de blé

Promisiuni / Promesses

În unduiri de grâu, miros de pâine caldă.

Dans l’ondoiement du blé, odeur du pain chaud .

 *  Continue reading

Craii de Curtea Veche (2)

Mateiu Caragiale


Craii de Curtea Veche (2)

Paşadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii.

Auzisem că aceasta şi-o datora în parte înfăţişării. Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adâncă silă.

Viaţa lui, din istoria căreia i se întâmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crâncenă luptă începută de timpuriu. Ieşit din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit de la naştere, crescut pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. Întors în ţară, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întâmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jerfitei sale tinereţi, cum se învoiseră cu toţii să-l îngroape sub tăcere! Din grelele încercări de tot soiul prin cari trecuse atâţia ani de restrişte şi cari ar fi doborât un uriaş, această făptură de fier ieşise călită de două ori. Paşadia nu fusese omul resemnării, încrederea în sine şi sângele rece nu-l părăsiseră în cele mai negre clipe; statornic în urmărirea ţelului, el înfrânsese vitregia împrejurărilor, o întorsese cu dibăcie în folosul său. Ca dânsul nimeni nu ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit el pândise norocul la răspântie, îl înşfăcase şi-l siluise ca să-i poată smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fără caznă şi zbucium. Odată ajuns se întrecuse, luase văzul tutulor, îi uluise şi-şi făcuse, jugănar cumplit dar cu mănuşi, toate mendrele. Calea măririlor i se deschidea largă, netedă, acum însă, că putea năzui la orice, nu mai voi el nimic şi se retrase. Presupuneam că la temelia acestei hotărâri ciudate a fost întrucâtva şi teama de sine însuşi, fiindcă, sub învelişul de gheaţă din afară, Paşadia ascundea o fire pătimaşă, întortocheată, tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l-ar fi făcut lesne primejdios. Şi nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o milă sau îngăduială pentru slăbiciunile omeneşti de cari arăta a fi cu totul străin. Continue reading